Parisul primavara si CD

Pai, se pare ca la ultimul mesaj am facut miscari gresite si nu l-am publicat....din pacate. Nu il mai pot rescrie, mi-e greu, asa ca o sa trecem la urmatorul.

Urmatorul este despre acelasi Paris, pe care l-am regasit intr-o zi de septembrie si care, iata acum in sfarsit de martie se transforma in acel Paris parca din filme. Pentru ca deja sunt pomi in floare si pentru ca ma astept ca, o data ce iarba va transforma in gazon bucati mari de parcuri, sa fie invadat de parizieni si turisti.

Imi place Parisul cel mai mult in acest anotimp.....si mi-e teama, pentru ca trebuie sa continui cu acelasi nivel de concentrare. Trimestrul se incarca de la o saptamana la alta cu proiecte si lucrari de grup: vom face un proiect cu cei de la L'Oreal - divizia produse de lux. Apoi cei de la Dior ne-au prezentat o problematica pe care trebuie sa o rezolvam in cadrul altui proiect.

Trebuie sa va povestesc cu Dior....pentru ca in momentul in care pronunti acest nume te astepti sa ai in fata nu stiu ce fitzosi infumurati si inaccesibili. Si in final, au venit 3 tineri, din care 2 absolventi de IFM, super simpatici si modesti. Am vazut, printre altele un film despre Christian Dior, despre toata revolutia pe care a produs-o in perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial cu al sau "total look", despre moartea subita si inceputul unei alte "vieti" in lumea modei a unui foarte tanar de pe atunci - Yves Saint Laurent (avea numai 21 de ani) - care este propus sa continue creatia casei Dior. Apoi perioada cu Gianfranco Ferre - care a murit anul trecut - culmea, ca si Dior, tot in vacanta si prezentul cu John Galliano - artist si actor, care stapaneste perfect arta cusutului si reuseste sa creeze rochii fabuloase. La istoria modei, in primul trimestru am invatat toate astea insa acum era simpatic sa privim perspectiva celor de la Dior.

Intru din cand in cand in magazinul Dior de pe Avenue Montagne. Sa nu credeti ca Champs Elysees este cel mai de lux bulevard. Este cel mai comercial e adevarat si cel mai vanat de anumite marci datorita traficului imens de cumparatori turisti care cheltuie fara sa mai socoteasca, pentru ca sunt in vacanta si se plimba pe cel mai faimos bulevard din lume (apropos, lantul H&M este "blocat" sa-si deschida un magazin pe acest bulevard). Deci nu Champs este cel mai de lux ci Avenue Montagne, care se gaseste chiar langa scoala si pe care suntem obligati sa-l "batem" ca sa stim ce mai face cate-o marca.

Cateodata, dupa cursuri cand sunt obosita si simt ca ma lasa puterile si motivatiile, schimb ruta si o iau catre metrou pe Av Montagne. Si ori imi lipesc nasul de vitrine - au francezii o zicala gen "a linge vitrinele" - ori intru de-a dreptul fara sa ma las intimidata de bodyguard-ul in costum 4 ace care imi deschide usa.

Revin la magazinul Dior: este aproape muzeu, renovat de curand pentru ca s-au implinit 60 de ani de existenta a casei si in care arhitectul a declinat culoarea gri - preferata de CD - in peste 50 de nuante. Stiu asta ca am citit :). Vanzatoarele si vanzatorii, impecabili din cap pana in picioare, inutil sa spun cat de bine cunosc toate produsele si cum se prezinta in fata cumparatorilor. Cumparatorii - ce-mi place sa trag cu coada ochiului sa-i vad ce cumpara si cum arata. Se vorbeste in soapta, vase mari de flori, mobilier elegant si cele mai scumpe rochii pe care le-am atins vreodata - sunt expuse si modelele din defilee, cele de haute-couture.

Imi pare rau ca nu am aparat - inca o data....faceam repede niste poze, inainte sa ma vada vreun nene. Insa am gasit pe net si ma bucur ca sa vedeti si voi despre ce vorbesc.

Poate ca nu e o idee rea sa va descriu toate magazinele de pe Montagne aici pe blog, e interesant: Chanel, Botega Venetta, Gucci, Armai, LV, Elie Saab, etc....fiecare cu interiorul sau, cu genul sau de lux, cu imaginea de marca perfect realizata cu ajutorul designului si a vitrinelor. In fata boutique-ului Chanel, boschetii de verdeata sunt tunsi in forma logo-ului, cele doua "C" - ul de la Coco Chanel.

Cam asta, ma culc pentru ca e tarziu si incepe o saptamana plina plina, astept sa se faca vineri si sa zbor spre casa si va urez saptamana buna si inceput de primavara frumos. Aici ghioceii s-au dus de mult, e vremea zambilelor deja.

Cum am petrecut Noul An Chinezesc?

Stiu, sunt restanta cu o gramada de povestiri.....si in seara asta Rodica mi-a cerut sa scriu mai in detaliu despre prezentarea despre Romania facuta in fata clasei. Am sa fac si acest lucru insa saptamana viitoare, acum ma pregatisem sa va descriu cum am petrecut Anul Nou Chinezesc.

Credeti-ma ca ma pregatesc inainte de a scrie aici: trebuie sa ma decid asupra subiectului, apoi ma gandesc de ce vreau sa il impartasesc cu voi, este interesant, va plictisesc, are in el o umbra de poezie sau este ceva nou etc. Apoi, de-a lungul celor 7-8 statii pe are le parcurg zilnic cu metroul catre Institut, imi scriu in minte niste fraze...... pe care de obicei incerc sa nu le uit pana duminica seara. Daca le uit inseamna ca nu erau bune si nu ma panichez :). In concluzie, in seara asta despre Ting Ii si Anul Sobolanului.

Ting Ii este colega mea chinezoaica...numele se pronunta de o maniera aproape haioasa si o sa va explic in detaliu acasa, parca este o fraza de desen animat. Cu toate astea semnificatia lui in chineza este aproape poetica: ceva cu calm si frumos, nu mai tin minte exact.

Pe 7 februarie am avut un examen si dupa, am fost invitata la ea sa mancam tofu fondu si astfel sa-mi prezinte o inteaga traditie chinezeasca. Am vorbit mult cu ea despre cultura chinezeasca, despre traditii, obiceiuri, de ce numarul 8 este important si daca este adevarat ca in vremuri stravechi chinezii, dupa principiul feng-shui construiau toaleta numai in afara casei. Da, cica este adevarat!

Ii lipseste sarbatoarea asta petrecuta in familie si mai ales, imi zicea ca nu a mai avut plicul rosu de vreo 3 ani, pentru ca ea studiaza in Franta din 2005. Plicul rosu care contine o suma de bani ce se termina cu 8, neaparat - pentru ca 8 este cea mai norocoasa cifra in traditia chineza - este oferit de parinti copiilor in seara de Anul Nou. Ea cica primea de fiecare data 888 bani chinezesti.

Sa va zic ce e tofu fondu: o supa de pui, cu bucati de pui in ea pe care Ting Ii a pus-o pe masa din living intr-un recipient care o incalzea, un fel de oala care era bagata la priza - ca altfel nu stiu sa va explic. Apoi a adaugat bucati de branza tofu, niste chiftelute de peste gata pregatite, niste bucati de ridichi negre curatate si taiate in cuburi. Am asteptat vreo 10 - 15 minute pana ce toate astea au inceput sa se inmoaie, sa se fiarba in supa. Mi-a dat un bol, clasicul bol chinezesc in care se pune orez, 2 bete - ador sa mananc cu betele - si sos de soia dulceag si caramelizat. Pescuiam din oala bucatelele de tofu, pe care le dadeam prin sos, apoi o bucatica de ridichie gata fiarta. Apoi a pus un fel de ravioli chinezesc unplut cu carne de porc si taitei lungi si albi de orez. Sa ma vezi chinuindu-ma sa strang intre bete taiteii alunecosi si subtiri!!!

Era ceva nou pentru mine, evident, si apoi imi placea sa o urmaresc cum mananca. Ma gandeam cum numai faptul ca folosim un cu totul alt fel de tacamuri ne schimba comportamentul la masa si modul de a face mancarea - nu exista oase in nici o mancare chinezeasca pentru ca nu au cum sa le scoata, avand in vedere ca folosesc numai bete.

Manuia cu dexteritate betigasele si normal ca taiteii nu ii puneau nici o problema. La sfarsit si-a tras bolul pana aproape de fata si ajutandu-se de bete a aruncat in gura ultimele resturi de mancare si sos - cam cum am face noi sa sorbim ciorba numai ca ea se ajuta de bete.

In China, pestele nu se mananca niciodata congelat, la restaurant iti este prezentat intai viu apoi mancare iti este pregatita din exemplarul ales, chestia asta schimba gustul oricarui fel de mancare cu peste. Apoi ca mancarea chinezeasca din Europa nu are nici o legatura cu cea din China, dar asta cred ca stiti deja.

Ceva saptamani in urma mi-a povestit ca i-a fost greu la lucrul in echipa deoarece spre deosebire de Franta, in China nimeni nu incearca a-si impuna ideea proprie, ci se tine cont de echilibrul si mesajul intregului grup astfel incat rezultatul sa fie armonie cu toate persoanele care formeaza grupul. Nimeni nu face vreo tentativa sa iasa in fata si sa se impuna agresiv numai pentru ca el considera ca are dreptate.

Gustul a tot ce am mancat la ea a fost nou si vechi parca....stiam, in mare, gustul fiecarui produs mancat: tofu, ridiche, pui, insa modul de a le servi impreuna, fierte impreuna in supa si cu sos a fost nou. Simpatica experienta culinara mai ales ca-mi place sa cunosc culturi noi si prin arta lor culinara.

Deci, bine am pasit in anul Sobolanului, an bun pentru inceput de proiecte! Daca aveti idei care cer a fi puse in practica nu ezitati sa faceti asta pe parcursul acestui an. Succese si La Multi Ani!

Despre altfel de romani la Paris

Ca poveste adevarata din metroul parizian - unde altundeva? - dupa textele lui Plesu....

Plec de la Institut catre casa, cu o colega. Ora de varf, luam metroul, destul de plin. In mijlocul vagonului o instalatie muzicala, improvizata, jegoasa, care urla la maxim o melodie hip-hop romaneasca. Langa aceasta instalatie 2 romanasi, murdari si agitati, bateau din palme si faceau cateva scheme de "break-dance" chinuit in timp ce urlau cuvintele vulgare pe care nimeni nu le intelegea - in afara de mine. I-am vazut in ultim moment, de cele mai multe ori incerc sa evit sa urc in vagoane cu muzicanti, nu pentru ca sunt romani, ci pentru ca statiile alea urla atat de tare incat ma obosesc......si nu am putut schimba vagonul. Ne asezam si incerc sa-i ignor. Lumea din jur, obosita dupa o zi de munca si plictisita, este plin de astfel de muzicanti in metrourile din Paris, nici macar nu-i baga in seama. Colega mea se distra pe seama lor si ma intreaba " Oare in ce limba canta?". Am stat mult fara sa raspund, ca si cum n-am auzit ce ma intreaba. Asta pentru ca in mintea mea nu stiam daca sa raspund "romana" sau "nu stiu".

Nu de alta, insa veneam dupa o prezentare de aproape 40 de minute in fata clasei, in care am incercat sa prezint atat cat puteam prezenta intr-un timp scurt, Romania cu istoria ei "chinuita" si cu incercarile de a deveni o tara normala. Am vorbit despre Micul Paris, Brancusi, Doina Levintza si marcile romanesti de imbracaminte, despre ce a insemnat deschiderea Carrefour, Ikea pentru romani, despre evolutia economica, despre comunism si Casa Poporului, si despre faptul ca Bucuresti este capitala si nu Budapesta :). La sfarsit, toti colegii, fara exceptie, mi-au zis ca a fost o super idee sa fac aceasta prezentare intrucat ei stiu atat de putin despre Romania, despre istoria ei, despre realitatea din tara, in general.

Revin la faza din metrou, colega Eva - nemtoaica - se uita lung la mine si nu stie daca am auzit intrebarea sau nu. Eu derulam in cap raspunsurile posibile: nu stiu, nu inteleg sau sunt romani, si ma intrebam daca sa mint sau nu. Intre timp melodia se schimba si din hip-hopul romanesc, "marele dansator si cantaretz" o da pe o melodie arabeasca gen manea si incepe sa dea din buric in timp ce celalalt il acompania cu batai din palme.

Am raspuns ca nu stiu si in momentul acela mi-am zis ca e ultima oara cand mai mint despre romani.

Optimism si Pesimism

Primesc din cand in cand pe mail, de la diversi prieteni, pasaje frumoase, cel mai adesea scrise de Plesu sau Cartarescu. Pun 2 dintre ele pe blog, sa va bucurati si voi.

Scurt acces de optimism - A. Plesu

"Mi se întîmplă rar. Din ce în ce mai rar. De regulă, ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce trăiesc mă indispun pînă la depresie. Şi totuşi, fără motiv aparent, fără iluzii şi fără speranţe utopice, mă trezesc, uneori, cuprins de o nerezonabilă încredere în soarta lumii. Iată, îmi spun, lucrurile funcţionează: există încă versiuni cordiale ale luminii solare, există încă tineri sfioşi şi bine-crescuţi, există o mulţime de inşi fericiţi, chiar dacă mulţi dintre ei sînt fericiţi prosteşte. Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide, sate (austriece) modernizate şi totuşi patriarhale, familii demodate şi trainice, chelneri stilaţi, domni şi doamne, politicieni inteligenţi fără să fie şmecheri, oameni de afaceri cinstiţi, dar prosperi, texte bine scrise, vinuri paradiziace, păstrăvi, cremşnituri, chiparoşi şi stele. Există Şerban Foarţă care se joacă frenetic cu psalmii şi cu toate cuvintele lumii, există seri şi dimineţi, oameni care merg la biserică fără evlavii ostentative şi fără să negocieze cu Dumnezeul lor, există colinele Toscanei şi Coasta Boacii, femei frumoase şi deştepte, cărţi, solidarităţi curate, taclale prieteneşti, coincidenţe riguroase, savori melancolice, tigri albi. Dacă îţi acorzi un cît de mic răgaz, dacă arunci, de jur-împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întîlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos. S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părţilor ei bune. Putem încă să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala zilnică, să o interpretăm pedagogic şi, la limită, să ne salvăm luînd, faţă de tot şi de toate, o relativizantă distanţă. Cît va mai dura însă această cumpănă? Şi ce e de făcut pentru a întreţine statica ei precară?
E o întrebare veche, întrebarea lui Avraam către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei. Care trebuie să fie, înăuntrul unei comunităţi, proporţia dintre bine şi rău, astfel încît comunitatea cu pricina să fie „iertată", ocolită de pedeapsa ultimă? Cîţi dintre locuitorii unei cetăţi trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu ducă la dezastru? Măcar zece, sună răspunsul Domnului, după intermedierea patetică a lui Avraam. Zece. Adică foarte puţini. Nu se cere ca binele să fie majoritar, nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului. Lumea poate fi deci salvată, dacă drojdia reţetei ei originare se păstrează, dacă fiecare din locuitorii ei se va strădui să fie numărat printre „cei zece". Mie personal, la cei cincizeci şi nouă de ani ai mei, această performanţă esenţială nu mi-a reuşit încă."

Pesimism...tot de Plesu

"Nici in strainatate nu e totul perfect. Nici vorba.In Franta disciplina rutiera e sleampata, infinit mai rea decit inGermania ; portofelul iti poate fi furat oriunde pe glob; smecheri si obraznici se gasesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump si proste mereu posibila; unele locuri sint murdare; blocuri dizgratioase s-auconstruit, mai ales in anii '60, peste tot; companiile aeriene occidentale ofera servicii mediocre, provoaca intirzieri, nu te scutesc, la o adica, de pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poti intilni numeroase prilejuri de indispozitie.

La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educatie, nesimtirea, ilegalitatea, aproximatia, ma rog, toata ornamentica "milenara" a tarisoarei ilustreaza o traditie durabila. Nu e vorba de accidente, de "din cind in cind"-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Si e esentialmente dezagreabil. E muschiulos, vital, indestructibil. Turcii vin si pleaca, fanariotii vin si pleaca, rusii vin si pleaca, comunistii vin si pleaca. Noi rezistam falos, fudul, chefliu si dirz. Dam vina pe ei, pe toti, si ne vedem de treaba. NATO incearca sa ne organizeze, UE incearca sa ne domesticeasca. Degeaba. Apa trece, pietrele ramin, avem sapte vieti in pieptul de arama, romanul nu piere. Nu moare si nu se transforma. Se adapteaza. Se descurca. Tine cu dintii de specificul lui national. Si tocmai de aceea, sint pesimist.Cred ca nu ne vom schimba niciodata. Vom continua sa stam in calea tuturor binefacerilor si noroacelor, fara sa luam decit caimacul de prima instanta. In rest, vom dospi, somnolenti, in dulcele bors autohton, cu mici accese de enervare tandra. Strazile vor ramine mereu betege, pline de gropi si asfaltate cu gumilastic, autostrazile, daca vor exista, vor fi niste santiere perpetue, soferii " profesionisti sau amatori " vor conduce bezmetic, isteric, mitocaneste. Isi vor parca masinile in poarta ta, in curtea ta, in sufletul tau si, daca protestezi, te vor injura exterminator sau vor zimbi suveran, de la inaltimea limuzinei proprii. Justitia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urma de decenta si de noblete. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare si trivialitate. Laura Andresan e doar inceputul. Oricine va putea striga in piata publica orice despre oricine."Relatiile", pilele, bacsisul vor fi la fel de greu de inlaturat ca si ciinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie si se vor gindi strict la gastile de partid si la conturile personale. Toate scursurile vor ajunge vedete, toti derbedeii vor deveni campioni ai dreptatii. Vom fi sufocati de proasta crestere, de incultura, de muzica proasta si de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ura si bascalie. Comunismul va reinvia, roz si cochet, cu sprijinul unor baietei de bani (si idei)gata, semidocti si trendy, netraiti, iresponsabili, grabiti sa gaseasca inainte de a cauta. In schimb, icoanele vor fi evacuate din viata publica, in numele unei libertati de constiinta care nu stie inca nici ce e libertatea, nici cee constiinta. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra in colaps, vom avansa trudnic printre ragete si scuipaturi. Si vom vota, o data la patru ani, in functie de clubul sportiv care ne place. Cum vedeti, sint pesimist. Ba pot pentru ca sa spun ca sint apocaliptic. Totul a inceput cind, intors la Bucuresti dupa o vacanta agitata pe alte meleaguri, am constatat doua lucruri: mai intii ca e mai cald decit in restul Europei, mai cald decit la Mediterana si apoi ca singura scara rulanta care urca de la autobuze la ghiseele de control-pasapoarte nu functioneaza. Am urcat gifiind, cu mireasma patriei in nari. Sint prea pesimist? Sa dea Dumnezeu. De-abia astept sa fiu contrazis."